Lupul și mielul

A fost odată ca niciodată un miel mic și încăpățânat într-o turmă mare. Era întotdeauna mulțumit, pentru că făcea ce voia. Era încă mic și drăguț, așa că orice problemă pe care o cauza era iertată repede și nimeni nu se supăra pe el prea mult timp. Nici mama oaie, nici păstorul sau câinii de pază. De altfel, cel mai des îi necăjea pe păstor și pe câini când pleca fără permisiune din turmă și toți trebuiau să-l caute.

Oricât i-au spus că în afara turmei nu este sigur pentru el. Mielul știa bine – când se îndepărtează de turmă, își găsește cea mai bună iarbă de mâncat și cea mai curată apă de băut. Și cum s-a spus, nimeni nu a putut să rămână supărat pe el prea mult timp.

Într-o zi, când turma s-a mutat pe o nouă pășune, mielul a plecat de unul singur să exploreze împrejurimile. După un timp, a simțit o sete imensă. Din fericire, a auzit un pârâu curgând în apropiere. S-a dus la el și a băut și a băut.

Dar deodată s-a auzit o voce amenințătoare: „Cum îndrăznești să bei din pârâul meu?”

„Ce? Eu? Doar am luat o gură,” spuse mielul inocent.

„Tu mică, obraznică ticăloasă, te voi învăța eu,” se pregătea lupul să sară pe el, când deodată se auzi lătratul câinilor ciobănești și din tufișuri apăru păstorul. Lupul a fugit repede și mielul a mai băut bine, înainte ca păstorul să-l ducă înapoi la turmă.

Dar lupul nu voia să-l uite pe miel. Nu voia să lase acel mic obraznic să scape nepedepsit și, de asemenea, bineînțeles, voia să-l mănânce. A decis să pândească mielul la pârâu. Cu siguranță se va întoarce!

Curând, lupul a fost răsplătit pentru că se învârtea pe lângă pârâu. A văzut mielul cum se îndrepta spre apă. Deși se uita în jur să vadă dacă zărește lupul, acel bătrân lup cenușiu era experimentat și știa cum să se camufleze. De îndată ce mielul și-a plecat capul spre apă și a sorbit câteva înghițituri, lupul l-a prins în gheare.

Mielul striga: „Ajutor, păstorule! Ajutor, câini!“ Dar nimeni nu a observat încă că mielul neastâmpărat a dispărut din nou. Și astfel nimeni nu l-a căutat încă. Și lupul strângea mielul din ce în ce mai tare.

Din fericire, mielul era isteț. Și-a lovit capul tare de botul lupului, acesta nu se aștepta și, surprins, a slăbit strânsoarea pentru o clipă. Exact acea clipă i-a fost suficientă mielului. S-a smuls repede din labele lupului și a fugit spre turmă. Înainte ca lupul să reacționeze, mielul dispăruse.

Lupul a mai căutat mult timp în jurul apei, căutând mielul singuratic. Dar nu putea decât să viseze la el. Berbecului i-a fost de ajuns acea experiență amară și a început să se comporte mai prudent. Nu mai mergea să bea apă fără supraveghere. Cât timp este încă mic, este bucuros că are pe cineva care să-l supravegheze și să-i dea sfaturi. Învăță totul treptat, iar când va fi un berbec mare, se va descurca singur.