Într-o pădure neagră adâncă se afla un sătuleț micuț. Era ascuns între mușchi și ferigi. Nu putea fi văzut cu ochiul liber. O persoană ar fi putut să-l vadă doar dacă s-ar fi aplecat, ar fi stat complet nemișcată și s-ar fi uitat cu atenție la ferigi. Atunci poate ar fi văzut un sat micuț, unde trăiau gnomii. Locuiau acolo câțiva gnomi laolaltă. Erau harnici, veseli și cântau mereu în timp ce lucrau. Dar unul dintre ei însă nu era așa. Îl chema Mărăcică. Nu era rău, doar că rar zâmbea și cele mai frecvente cuvinte ale sale erau nu, nu vreau, nu-mi place.
Gnomii se aventurau des în pădure. Ajutau furnicile să-și construiască furnicarul, broaștele să-și găsească vizuina și aricii să-și curețe spinii. Făceau totul împreună și cu veselie. Doar Mărăcică mereu spunea că nu-i place și era tot timpul îmbufnat. Gnomii încercau să-l facă să se simtă mai bine. Îi spuneau bancuri, îl alintau, cântau cântece vesele. Dar Mărăcică tot mohorât rămânea. Nimic nu părea să-l facă să zâmbească și să facă ceva cu bucurie. Chiar și prietenii săi gnomii căutau plante și vrăji care să-l facă să fie bucuros. Dar nimic.
Când gnomii erau odată în pădure și lucrau cu sârguință, au auzit o voce slabă care striga după ajutor. S-au împrăștiat prin pădure și au căutat de unde venea vocea. Nu au putut găsi pe nimeni mult timp. Până când Mărăcică a strigat: „Veniti cu toții aici. Știu deja cine strigă.“ Stătea lângă șanț. În el erau multe tufișuri și plante agățătoare. Printre toate acestea era prietena lor gnom. Se rătăcise și căzuse în șanț. Acum era prinsă în plantele care o înțepau și o zgâriau. Nu se putea mișca. Era slăbită și rănită.
Când Mărăcică a văzut asta, parcă ceva s-a mișcat în el. Imediat s-a legat ferm cu un șnur în jurul taliei, l-a agățat de un trunchi și a început să coboare după prietena lor pentru a o salva. Ceilalți gnomi au sărit în ajutor și au ținut trunchiul, ca Mărăcică să nu cadă. Mărăcică a încercat din toate puterile să o elibereze pe prietena lor cât mai repede posibil. Atârna deasupra șanțului și tăia toate plantele care o țineau legată. Apoi a luat-o în brațe și a dus-o sus.
Așezând-o pe mușchi, a început să dea comenzi: „Aduceți imediat frunze de busuioc și miere din stup. Trebuie să-i tratăm rănile.” Gnomii s-au risipit și în câteva minute au adus totul. Mărăcică a aplicat cu grijă frunzele și mierea pe locurile dureroase pe care prietena lor gnom le avea.
După un timp, prietena lor gnom s-a simțit mai bine și durerea i-a trecut. L-a prins pe Mărăcică de mână și i-a zâmbit. În acel moment s-a întâmplat ceva incredibil. Mărăcică a zâmbit și el. Era bucuros că prietena lor gnom sa vindecat. Gnomii se uitau la ei. Unul dintre gnomi și-a adunat curajul și a întrebat surprins: „Mărăcică, ce s-a întâmplat? Cum de ai zâmbit? Ne-am străduit atât de mult să te facem să zâmbești și nimic.“ Mărăcică a fost uimit de cât de ușor i-a fost să zâmbească. Apoi s-a gândit și a spus: „Pentru că îmi place de ea. Și m-am bucurat că am reușit să o ajutăm și să o salvăm.“
De atunci, Mărăcică zâmbea mai des. Avea lângă el o doamnă gnom, cu care era fericit. Nici ierburi, nici magie, ci puterea dragostei l-a schimbat pe Mărăcică. Pentru că aceasta este cea mai puternică.
