A fost odată o vulpe care pândea iepurașii mici. Îi era foame și voia să-i mănânce. Dar a apărut un cerb, paznicul pădurii, și a alungat vulpea, lovind-o cu coarnele sale. Vulpea a fugit de el până a ajuns la râu. Curentul apei era destul de puternic, dar când s-a uitat înapoi, a văzut cerbul alergând spre ea. Fără să mai stea pe gânduri, a sărit în apă și a început să înoate spre celălalt mal.
Dar nu a fost ușor. Curentul rapid trăgea vulpea în adânc, dar în cele din urmă vulpea, cu lovituri puternice ale lăbuțelor, a reușit să ajungă pe celălalt mal. Acolo s-a întins în iarbă și, epuizată, a început să respire greu.
Curând a apărut un roi de muște care se hrăneau cu sângele animalelor. Muștele s-au așezat pe vulpe și au început să-i bea sângele. Vulpea era prea slăbită pentru a fugi de ele, așa că stătea liniștită și tăcută.
A trecut pe acolo un arici. Când a văzut asta, i s-a făcut milă imediat de vulpe.
„Lasă-mă să alung aceste muște,” i-a spus vulpii.
„Nu, nu!“ a strigat vulpea. „Te rog, nu le deranja. Sunt deja sătule, nu-mi vor bea mai mult sânge. Dar dacă le-ai alunga, mă tem că ar veni un alt roi flămând și mi-ar suge restul sângelui.”
„Înțeleg,” spune ariciul, „că preferi să suporți un rău mai mic decât să riști unul mai mare.”
Aici se termină fabula cunoscută. Dar a noastră nu, pentru că ariciul nostru era un arici inteligent. A mers la marginea pădurii, unde locuiau oameni care salvează animale sălbatice, și i-a condus la vulpea rănită. Oamenii au ajutat vulpea i-au dat medicamente să o vindece și după au eliberat-o înapoi în pădure, unde trăiește fericită astăzi cu noul ei prieten, ariciul.
