Peste câteva sate și câteva râuri la distanță se afla o pădure adâncă. Acolo creșteau atât copaci de conifere, cât și foioase. În mijlocul acestei păduri se afla o hrănitoare și la scurtă distanță de ea era un turn. Este o mică platformă de observare, unde vânătorul merge să observe animalele și să fie atent la ce se întâmplă în pădure.
În această pădure adâncă, un vânător bun și fiica sa, Brândușa, supravegheau animalele. Mergeau împreună în pădure în fiecare zi. Au pus fân în hrănitoare, au reparat acoperișul și apoi priveau împreună prin binoclu în cele mai îndepărtate locuri ale pădurii și vorbeau în șoaptă despre animalele pe care le vedeau.
Brândușa era foarte fericită că tatăl ei era vânător. El îi povestea despre animalele periculoase și despre cele de care nu trebuie să se teamă. O învăța cum să aibă grijă de ele. Brândușa iubea pădurea. Îi plăcea mirosul de ace de brad, își trecea cu plăcere mâinile prin mușchi și își imagina tot felul de lucruri. Cunoștea această pădure pe de rost. Știa unde putea merge și unde tatăl ei îi interzisese să meargă.
Odată, când mergeau la plimbare, Brândușa a pornit în fugă după o veveriță mică. Sărea din copac în copac tot mai adânc în pădure și micuța Brândușa mergea după ea. A uitat complet că era departe de tatăl ei. Când a privit înapoi în jurul ei, nu mai vedea nici un turn sau hrănitoare de vânătoare. S-a uitat bine în jur și în curând a realizat că era prea departe. Era într-o parte a pădurii unde era periculos. Stătea pe o potecuță din pădure și în jurul ei erau doar copaci. Era singură acolo. A început să se teamă, dar știa că trebuie să fie curajoasă și să-și găsească tatăl. Așa că a pornit pe poteca din pădure.
Pe cealaltă parte a pădurii, vânătorul își căuta fiica. Alerga prin pădure și a striga: „Brândușa, unde ești, mă auzi?“ Dar nimeni nu răspundea. Apoi vânătorul a realizat că cel mai bine va vedea din turn. A urcat rapid, a luat binoclul și s-a uitat în toate direcțiile. Spera să-și vadă fiica. Era aproape să-și piardă speranța, când a văzut-o. Mergea pe un drum îngust prin pădure, lângă stâncă, îndreptându-se spre el. A simțit o mare ușurare. Era atât de fericit că a găsit-o.
Dar abia când s-a pregătit să meargă înaintea ei, în depărtare pe același drum a văzut cum se apropie de ea o ursoaică. Drumul era îngust. Știa că Brândușa nu va putea evita ursoaica. Și că nu are unde să fugă. A rămas complet blocat. Stătea în turn, ținând ferm binoclul, respirând repede și având o frică imensă. După un moment, ursoaica a ajuns la Brândușa. Stătea chiar în fața ei. Brândușa nici nu s-a mișcat. Încerca să fie calmă. Chiar dacă era foarte speriată. Și-a coborât privirea, pentru a arăta că nu vrea să-i facă rău ursoaicei. Vânătorul din depărtare a văzut cum ursoaica își întinde labele mari către fetiță. Era atât de speriat pentru ea, dar nu putea face nimic. Brândușa nu s-a mișcat. Simțea cum labele mari o ridică în aer. Ursoaica a ridicat-o cât de delicat a putut și a mutat-o pe cealaltă parte a drumului în spatele său. A pus-o jos pe Brândușa și și-a continuat drumul. Brândușa se uita neîncrezătoare după ursoaică. Nu înțelegea ce s-a întâmplat. Cum de nu i-a făcut rău, ci a ajutat-o.
Vânătorul a aruncat binoclul și a alergat spre fiica sa. Când s-au întâlnit, s-au îmbrățișat și lacrimile le curgeau de fericire. Tatăl era fericit că fiicei sale nu i s-a întâmplat nimic. Și era mândru de ea că s-a descurcat bine chiar dacă era foarte speriată. Brândușa încă merge cu drag în pădure și privește animalele cu binoclul. Și cel mai mult îi place să învețe cum să se comporte cu natura și cu animalele. Știe deja că aceste informații o pot ajuta din nou.
