Undeva departe există o pajiște minunată. Acolo cresc flori de diferite culori și arome. Iar iarba de pe ea este cea mai verde din lume. Fiecare frunză și fiecare plantă care crește acolo arată ca într-o poveste.
Pe această pajiște vine în fiecare zi o turmă de oi cu păstorul lor. Se bucură de iarba bună, se odihnesc și se încălzesc la soare. Sunt exact 100 de oițe. Păstorul care merge cu ele acolo le numără întotdeauna. Le numără când ajung la pajiște și când se întoarc acasă. Le cunoaște pe toate. Toți cred că oițele arată la fel, dar păstorul lor știe care este care. Le iubește foarte mult și are grijă de ele cât poate de bine.
Odată când se întorcea de pe pajiște cu oile sale, a început să le numere în fața grajdului și a ajuns la numărul 99. Îi lipsea una. A mers cu atenție în jurul lor, le-a verificat și a încercat să își de-a seama, care îi lipsește. „Ei bine, desigur. Cea mai mică și cea mai curioasă. Micuță, neagră cu picioare albe.” Și-a zis el însuși.
S-a uitat la cer și părea că în curând se va întuneca. Trebuia să se grăbească. Trebuia să o găsească. Înainte să se întunece. A închis toate celelalte oi, pentru a fi în siguranță și a pornit să o caute. Se uita în continuare peste tot, dar nu putea găsi oița nicăieri. Nici măcar nu o auzea. Începea să îi fie frică pentru ea, dar era deja prea obosit, așa că s-a așezat sub stâncă, și-a pus capul în mâini și a gândit tare unde ar mai putea să se uite. În acel moment a auzit. „Bee, bee, bee.” A înconjurat stânca și de cealaltă parte a acesteia se afla oaia sa rătăcită. Sărmana era prinsă în tufișuri și nu se putea desprinde. Era atât de obosită, flămândă și epuizată, încât nu mai avea nici-o putere să meargă. Păstorul a eliberat-o din tufiș, a pus-o cu grijă pe spatele său și a dus-o acasă.
Când o văzură oile, toate erau foarte fericite că păstorul a găsit-o pe cea pierdută. Când a pus-o în grajd, era atât de obosit că s-a întins lângă ea și a adormit. A dormit printre oile sale până dimineața. Când s-a trezit, nu-și putea crede ochilor. În jurul său avea fân frumos aranjat, pentru a dormi bine, și era acoperit cu lâna, pe care le-o tunsese ultima oară.
S-a așezat. S-a uitat la oile sale și le-a întrebat: „Ați făcut voi asta? Voi ați avut grijă de mine noaptea?“ „Bee, bee.“ Au răspuns toate oile afirmativ. Apreciau modul în care păstorul avea grijă de ele cu dragoste. Și el știa deja asta.
De atunci păstorul încă se plimbă cu oițele sale pe pajiștea verde, care încă mai există acolo. Știe că, așa cum el va avea grijă de oițele sale, și ele vor avea grijă de el.
