Pe o pajiște verde, unde înfloreau multe flori frumoase, trăiau doi tauri. Și aceștia se luptau mereu, încercând să se alunge unul pe celălalt de pe pajiște. Animalele din jur le priveau lupta. Iepurii săreau de emoție, veverițele încurajau taurii din ramurile înalte ale copacilor, doar oile rumegau liniștite iarba și nu păreau prea interesate de luptă.
La o mică distanță de locul unde se luptau taurii, era un iaz frumos și liniștit. În el trăiau broaște. Una dintre ele s-a așezat pe o piatră ridicată, pentru a vedea bine, și a început să oacăne către celelalte broaște: „Taurii se luptă! Pe care pariați voi? Va fi un spectacol.“
Prietena ei broască a sărit lângă ea pe piatră. S-a uitat la tauri și s-a speriat.
„Nu ți-e frică de ce va fi după? Când acei tauri vor termina lupta?“ a întrebat broasca.
„Să mă tem? De ce? Sunt departe. La noi în iaz nu vor veni, cu siguranță,” râdea prima broască.
Celei de-a doua însă nu-i venea să râdă.
„Nu te-ai gândit că acel taur care pierde ar putea veni aici în iaz să-și răcorească cucuiele în apă?”
Prima broască râdea atât de tare încât era să cadă de pe piatră.
„Nu poți fi serioasă! Că taurul ar veni să se scalde cu noi? E absurd. Mai degrabă ar începe oile de acolo să zboare.”
Dar ce să vezi. Taurul învins avea atâtea cucuie încât se simțea mai rău decât un câine bătut. I-a venit o idee grozavă să-și răcorească cucuiele în apa rece a iazului. Este un loc frumos unde ar putea rămâne ascuns de adversarul său pentru o vreme. Și imediat a plecat acolo. A sărit în apă, făcând valuri. Și cum mergea prin iaz, a tulburat noroiul și l-a amestecat cu apa, distrugând aproape toate casele broaștelor.
Prima broască nu mai râdea. Dimpotrivă. Era speriată și îi spunea celei de-a doua broaște: „Oh, nu! Ai avut dreptate! Taurul chiar a venit să se scalde la noi.”
„Așa, așa,” dădea din cap a doua broască. „Uneori merită să asculți avertismentele, chiar dacă la început par prostești sau pericolul de care avertizează este foarte îndepărtat.”
