A fost odată un lup temut de toate animalele din pădure. Lupul era un vânător feroce și nimeni nu îndrăznea să se apropie de el. Într-o zi, după ce a devorat un iepure, un os i s-a blocat în gât. Oricât a încercat, nu a reușit să-l scoată. Disperat, a început să strige după ajutor, dar niciun animal nu s-a încumetat să-l ajute, de teamă să nu fie următoarea victimă.
După mult timp, lupul a întâlnit un stârc bătrân și înțelept.
„Stârcule, te rog, ajută-mă! Mi s-a blocat un os în gât și mă sufoc,” îl imploră lupul.
Stârcul, deși speriat, a fost mișcat de rugămintea lupului. Cu curaj, și-a învins frica și și-a băgat capul în gura lupului. Cu ciocul său lung și ascuțit, a prins osul și l-a scos afară. Lupul a răsuflat ușurat, dar, eliberat de durere, a uitat imediat de binele pe care stârcul i-l făcuse.
În loc să-i mulțumească, lupul s-a uitat la stârc și a spus amenințător:
„Cum îndrăznești să-mi ceri răsplată? Nu știi cine sunt eu? Sunt cel mai înfricoșător lup din pădure! Și încă ai tupeul să-mi ceri ceva? Ar trebui să te mănânc chiar acum!”
Stârcul, calm, i-a răspuns:
„Lupule, tu uiți repede binele pe care ți l-am făcut. Ai uitat că toate animalele te evită de teamă? Doar eu mi-am învins frica și am venit să te ajut. Data viitoare, să nu te aștepți să mai găsești pe cineva care să-ți scoată osul din gât.”
Lupul, stânjenit de adevărul spuselor stârcului, și-a scărpinat urechea și a mormăit:
„Bine, atunci. Te voi plăti, dar promite-mi că, dacă voi mai avea nevoie de ajutor, vei veni.”
„Voi veni,” răspunse stârcul, „dar numai dacă îți vei ține partea ta de înțelegere și vei plăti de fiecare dată pentru serviciul meu.”
Lupul, nevoit să accepte, i-a plătit stârcului. Știa că fără ajutorul lui viața i-ar fi fost în pericol. Iar stârcul, cu înțelepciunea sa, înțelesese că cei care îi rănesc pe alții sunt adesea cei mai fricoși, de teamă să nu fie la rândul lor răniți.
