Zâna Dalia era o zână a florilor. Dar în timp ce celelalte zâne ale florilor aveau aripi frumoase de fluture în toate culorile posibile, zâna Dalia nu avea încă aripi. Acest lucru o deranja foarte mult, deoarece celelalte zâne râdeau adesea de ea din această cauză. Un lucru foarte urât din partea lor.
Se apropia ziua în care micile zâne terminau școala. Toate cele care au terminat cu succes prima clasă de zâne vor primi propriul lor mânz de unicorn. Dalia era atât de nerăbdătoare! În sfârșit ceva care să confirme că este cu adevărat o zână. Chiar și fără aripi.
„Dragi zâne,” spunea doamna învățătoare, „astăzi este o zi foarte importantă. Fiecare dintre voi va primi propriul său mânz de unicorn. Îl puteți numi cum vă place. În timpul vacanței trebuie să aveți grijă de el, ca să crească mare. În clasa a doua ne vom ocupa de antrenamentul lui și veți învăța să călăriți pe el. Acum vă rog să mergeți fiecare în pădure în direcții diferite. Unicornul vostru vă va găsi. Apoi întoarceți-vă împreună cu unicornii voștri înapoi.
Zânele au alergat fiecare în altă direcție. Dalia a alergat la marginea pădurii, unde curgea un mic pârâu. S-a așezat pe o piatră și a privit nerăbdătoare în jur. Mult timp nu s-a întâmplat nimic. Apoi ceva a foșnit în tufișuri. Între crengi a apărut un mic mânz alb minunat și a alergat vesel direct către Dalia.
„Oh! Bună, Trandafir,“ a exclamat Dalia și a îmbrățișat mânzul. El s-a frecat de ea cu dragoste.
Când Dalia s-a întors cu Trandafir la celelalte zâne, entuziasmul ei dispăruse. Ceilalți mânji aveau un mic corn între ochi. Al ei nu. Dalia era pe punctul de a plânge.
„Poate că cornul îi va crește mai târziu,” a încercat doamna învățătoare să o liniștească pe Dalia. „Unicornii sunt creaturi foarte misterioase și știu să surprindă.”
Și astfel, Dalia a avut grijă de unicornul ei toată vacanța. Îl iubea foarte mult. Nu-l mai numea Trandafir, ci îl striga Fără corn. În fiecare zi se uita la capul lui să vadă dacă îi crește un corn. Dar nimic.
Vacanța a trecut repejor și a venit prima zi de școală. Toate zânele aveau unicorni cu coarne, care le-au mai crescut în cele două luni de vacanță.
„Tu pur și simplu nu ești o zână, Dalia,” îi spunea colega ei Lila. „Și acesta nu este un unicorn, ci un cal obișnuit.”
„Nu este obișnuit,” îl apăra Dalia.
„Ba da. Nu-i așa, tu cal alb fără coarne,” i-a spus Lila lui Fără corn. Dar nu ar fi trebuit să facă asta.
Fără corn s-a enervat și a alergat cu capul înainte spre Lila, de parcă ar fi vrut să o înțepe cu cornul pe care nu-l avea. Lila s-a speriat atât de tare încât a rămas nemișcată. Abia în ultima clipă a reușit să sară deoparte, altfel Fără corn ar fi trecut peste ea. Fără corn a ratat-o dar nu a reușit să frâneze la timp. S-a lovit cu capul de un copac. S-a auzit o bubuitură. Fără corn avea în loc de corn un cucui mare pe cap. Dalia i-a pus pe el o frunză de pătlagină și l-a mângâiat.
„Nu-ți face griji, dragul meu unicorn. Te iubesc oricum.”
„Calul tău rău a vrut să mă rănească. O să-i spun doamnei învățătoare și o să-l alunge din pădurea noastră!” a spus Lila.
„Nici vorbă. Nici să nu te gândești.”
„Da? Ar trebui să mă prinzi mai întâi ca să mă oprești,” a spus Lila și a fugit pe pajiște.
Dalia a alergat după ea. Nu va lăsa fata aceea răutăcioasă să-i ia calul. Ambele zâne alergau cât le țineau picioarele. Se strecurau printre iarbă și flori. Nu și-au dat seama că au ajuns la marginea stâncilor înalte, sub care se deschidea o prăpastie adâncă. Lila a alergat pe stâncă, s-a clătinat surprinsă, dar apoi s-a împins și aripile au ridicat-o în aer. Acum zbura.
Dalia a observat marginea abruptă a stâncii prea târziu. S-a oprit chiar pe margine, dar piciorul i-a alunecat pe pământ și zâna fără aripi a îceput să cadă în prăpastie. Deodată s-a auzit tropotul copitelor de cal. Fără corn a alergat tot timpul după ele, a ajuns la marginea stâncii, s-a împins și s-a aruncat după Dalia care cădea. Și atunci s-a întâmplat ceva uimitor. Fără corn și-a întins aripile ca o pasăre, a prins-o pe Dalia pe spatele său și a coborât cu ea pe pământ.
„Nu ești un unicorn! Ești un pegas!“ a exclamat surprinsă Dalia, îmbrățișându-și căluțul, căruia acum îi creșteau aripi albe puternice din ambele părți.
Lila a coborât la ei pe pământ.
„Îmi pare rău, Dalia, te-am judecat greșit. Aproape că s-a terminat rău. Dacă nu era căluțul tău curajos, desigur. Mă ierți?”
„Da, Lila. De acum înainte vom fi prietene.”
Apoi Dalia s-a întors către pegasul ei.
„Și cum o să-ți spun acum? Din Trandafir și Fără corn te voi redenumi Îngeraș.”
„Este un nume frumos,” a fost de acord Lila. „Eu îi spun unicornului meu Broscuță. Când stau pe el, mi se pare că sare foarte mult. Aproape ca o broască.”
Ambele zâne au râs și s-au întors pe pajiștea lor de zâne de lângă pădure. Acolo învață împreună și protejează florile și liniștea naturii, nu se întrec între ele și nu mai râd de nimeni.
