În inima unei păduri întinse, se înălța un stejar bătrân și impunător. Cu ramurile sale puternice și frunzișul des, era regele neîncoronat al pădurii. Trunchiul său era atât de mare, încât nici zece oameni nu l-ar fi putut cuprinde. În fiecare an, își legăna crengile sub adierea vântului și asculta poveștile animalelor care veneau la el cu tot felul de întrebări și necazuri.
Veverițele voiau să știe unde găsesc cele mai bune nuci, păsările îl rugau să le primească cuiburile în siguranța crengilor sale, iar urșii se plângeau de oamenii care le tulburau somnul. Nimeni nu-și putea imagina pădurea fără acest copac măreț.
Într-o dimineață liniștită, un zgomot asurzitor a spart pacea pădurii. Pământul părea că vibrează sub pașii unei creaturi necunoscute. Animalele și-au ridicat urechile și au ieșit din ascunzători.
„Ce se întâmplă? au întrebat speriate.”
Toate au alergat spre copacul lor înțelept, căutând răspunsuri. Dar ceea ce au văzut acolo le-a înghețat inimile. O panglică roșie era legată strâns în jurul trunchiului bătrânului stejar. Deasupra coroanei sale, păsările zburau în cerc, țipând disperate:
„Ajutor! Tăietorii de lemne vor să-l doboare! Este casa noastră!”
Cel mai mare urs din pădure s-a ridicat pe labele din spate și a tunat:
„Dacă stejarul nu se poate apăra singur, îl vom apăra noi!”
„Da! au strigat toate animalele într-un glas.”
Fără să piardă timpul, și-au pus capetele laolaltă și au conceput un plan ingenios. Veverițele au alergat să adune cele mai tari nuci pe care le găseau, dihorii s-au pregătit să își elibereze mirosul înțepător, iar urșii și-au colorat boturile cu zmeură, ca să pară însetați de sânge.
Când tăietorii de lemne au intrat în pădure cu topoare și drujbe, animalele erau gata de luptă. Stejarul bătrân a foșnit din frunze, dând semnalul de atac.
Din copaci au început să cadă nuci cu o viteză amețitoare, lovindu-i pe oameni în cap. Urșii au ieșit din desișuri pe două picioare, răcnind fioros, cu boturile lor roșii ca sângele. Tăietorii de lemne au înghețat de frică, dar nu au apucat să fugă, pentru că dihorii au intervenit și au eliberat un val de miros insuportabil.
Complet amețiți și speriați, oamenii au aruncat topoarele și au fugit cât îi țineau picioarele.
„Ura! Am reușit! au strigat animalele, alergând spre stejarul lor.”
Au tăiat panglica roșie și l-au îmbrățișat cu bucurie.
De atunci, bătrânul stejar a continuat să fie inima pădurii, iar animalele s-au asigurat că niciun pericol nu se mai apropie de el.
Dacă într-o zi veți merge prin pădure și veți zări un stejar imens și măreț, amintiți-vă că fiecare copac are o poveste. Iar uneori, cele mai frumoase povești sunt despre curaj, prietenie și natură.
