A fost odată Mititel, un băiețel mic, care locuia cu un cerb cu coarne de aur. Cerbul avea grijă de Mititel, dar întotdeauna îl avertiza să nu deschidă ușa nimănui când este singur acasă.
Într-o zi, când cerbul a plecat ca de obicei la pășunat, s-au auzit voci dulci la ușă:
„Mititelule, băiețelule, deschide-ne cămăruța ta, doar două degețele vom băga, doar să ne încălzim și imediat vom pleca.”
Mititel și-a amintit de avertismentul cerbului și nu a deschis. Când cerbul s-a întors de la pășune, Mititel i-a povestit despre întâmplarea cu spiridușii din peșteri. Cerbul l-a lăudat și i-a reamintit să nu deschidă nimănui, mai ales spiridușilor. L-ar fi răpit.
Au trecut câteva zile, când, într-o zi, în timp ce Mititel era singur acasă, din nou s-au auzit în spatele ușii voci rugătoare și dulci.
„Mititelule, băiețelule, deschide-ne cămăruța ta, doar două degețele vom băga, doar să ne încălzim și imediat vom pleca.”
Mititel nu a deschis. Spiridușii, care se ascundeau în spatele ușii, nu s-au dat bătuți și l-au rugat în continuare. Mititel ar fi vrut să le vadă și să le ajute să se încălzească. S-a lăsat convins și le-a deschis ușa foarte puțin într-o crăpătură îngustă. Spiridușii și-au strecurat degetele lor lungi și albe, apoi întreaga mână și hop – deja erau în cămăruță. L-au prins pe Mititel și au fugit cu el departe.
Mititel striga speriat: „Peste munți, peste văi, unde sunt coarnele mele de aur, unde pășunați? Pe Mititelul băiețelul, spiriduși îl duc departe!”
Cerbul păștea din fericire nu departe și a venit imediat și l-a salvat de spiriduși. Acasă însă l-a certat și i-a ordonat strict să nu mai deschidă niciodată ușa pentru mici spiriduși.
A trecut ceva timp și spiridușii nu s-au mai arătat pentru multă vreme. Mititel aproape că a uitat de întâmplarea nefericită cu ei. Totuși, într-o zi, în spatele ușii s-au auzit voci dulci și blânde cerându-i lui Mititel să deschidă ușa: „Mititelule, băiețelule, deschide-ne cămăruța ta, doar două degețele vom băga, doar să ne încălzim și apoi vom pleca.” „Nici gând,” spuse Mititel, „iar m-ați răpi.” Dar spiridușii plângeau și se văitau: „Doar două degețele, Mititel, căci vom îngheța aici!” Până la urmă, Mititel a cedat, a deschis ușa doar cât să încapă două degete. Degete lungi și palide s-au strecurat înăuntru, în curând întreaga palmă și deodată stăteau micii spiriduși în cămăruță. Într-o clipă l-au prins pe Mititel și au fugit cu el.
Mititel striga ca ultima dată: „Peste munți, peste văi, unde sunt coarnele mele de aur, unde pășunați? Pe Mititelul băiețel, spiridușii îl duc departe!” Dar vai, de data aceasta nimeni nu a venit. Cerbul păștea în acea zi prea departe pentru a auzi strigătul lui Mititel.
Mici spiriduși l-au dus pe Mititel în peștera lor, unde l-au hrănit și hrănit. Dar nu din bunătatea inimii, ci pentru a-l putea mânca atunci când va fi bine îngrășat. Mititelul băiețel se rotunjea puțin câte puțin în fiecare zi. Într-o zi, spiridușii i-au cerut să le arate degetul. Mititel a arătat degetul mic și spiridușii l-au tăiat puțin pentru a vedea dacă este suficient de gras. Și pentru că era, se pregăteau să-l mănânce.
Mititelul foarte trist a decis să-și cheme prietenul cerb pentru ultima oară: „Peste munți, peste văi, coarnele mele de aur, unde pășunați? Pe Mititelul băiețel, spiridușii îl duc departe!”
Ce noroc! Cerbul îl căuta în acel moment și era chiar lângă peșteră. A auzit strigătul lui Mititel și a alergat repede spre peșteră. L-a luat pe Mititel pe coarne și l-a dus înapoi acasă. Mititel nu a mai deschis niciodată ușile spiridușilor, oricât de mult ar fi cerut. Știa că nu poate fii salvat la nesfârșit. Data viitoare poate nu s-ar fi terminat cu bine.
