La marginea satului, lângă pădure, trăiau într-o căsuță mică bunicul și bunica. Împreună își gospodăreau zi de zi și din când în când bunica îi cocea bunicului câte o delicatesă. Într-o dimineață, bunicul s-a trezit cu o poftă irezistibilă de gogoșică. A rugat-o pe bunica dacă i-ar putea pregăti una.
Bunica ar fi vrut să-l mulțumească pe bunic, dar nu avea făină acasă. Bunicul pofticios a avut însă imediat o soluție: „Bunico, mătură toate resturile de făină din hambar, sigur va fi suficientă până la urmă.” Bunica a făcut asta și a adunat destulă făină doar pentru o singură gogoșică pentru bunic. A adăugat drojdie, lapte și un ou la făină, a îndulcit puțin, a frământat un aluat fin și l-a lăsat să crească. Apoi a adăugat gem de casă delicios și a modelat o gogoșică dolofană, pe care a prăjit-o rapid în unt până a devenit aurie. Gogoșica era o poezie. Și ce bine mirosea! Dar era încă prea fierbinte, așa că bunica a pus-o pe fereastră să se răcească puțin.
În timp ce gogoșica se răcea încet, a început să se plictisească. A decis să sară pe fereastră și să fugă în lume. A luat-o pe cărăruia direct în pădure.
Curând a dat peste un iepure. Acesta a ciulit urechile și s-a lins pe buze pofticios. „Nu mă mânca, iepurașule, îți voi cânta un cântec,” i-a spus gogoșica și a început să cânte.
„Eu, micuța gogoșică,
măturată din hambar,
umplută cu gem,
prăjită în unt,
răcită pe fereastră,
am fugit de bunic,
am fugit de bunică
și de tine, iepurașule, voi fugi la fel!“
De îndată ce a cântat ultima notă, gogoșica s-a rostogolit cu toată viteza înainte, înainte ca iepurele să-și dea seama ce se întâmplă.
Dar nu s-a rostogolit mult, când a dat peste lupul cel cenușiu.
„Vrrrr, vrrr,“ mârâi lupul și și-a arătat dinții la Gogoșică.
„Lupule, nu mă mânca, îți voi cânta un cântec.“ Lupul a închis gura nevrând și l-a privit suspicios pe gogoșar, să vadă ce se va întâmpla. Pe măsură ce gogoșarul cânta, lupul a început să asculte și a închis ochii pe jumătate.
„Eu, micuțul gogoșar,
măturată din hambar,
umplută cu gem,
prăjită în unt,
răcită pe fereastră,
am fugit de bunic,
am scăpat de bunicuță,
am scăpat de iepure și de tine, lupule, voi scăpa la fel!“
Lupul nici nu a apucat să deschidă ochii și gogoșarul deja se rostogolea undeva departe. În timp ce se rostogolea, a întâlnit un urs păros. Și acesta deja întindea laba sa mare și păroasă spre el. Gogoșica însă nu s-a lăsat tulburată și a strigat imediat: „Nu mă mânca, ursule, mai bine ascultă-mi cântecelul!” Și a început să cânte:
„Eu, micuțul gogoșar,
măturată din hambar,
umplută cu gem,
prăjită în unt,
răcită pe fereastră,
am fugit de bunic,
am scăpat de bunicuță,
am scăpat de iepure,
am scăpat de lup
și de tine, ursule, voi scăpa la fel!”
Și a dispărut.
S-a rostogolit puțin și a dat peste o vulpe șireată. Aceasta l-a privit imediat cu admirație și nu a ezitat să-l laude: „Ce frumos miroși, gogoșică! Și atât de rotunjor și lucios!”
Gogoșica a început să cânte cântecul său învățat:
„Eu, micuțul gogoșar,
măturată din hambar,
umplută cu gem,
prăjită în unt,
răcită pe fereastră,
am fugit de bunic,
am scăpat de bunicuță,
am scăpat de iepure,
am scăpat de lup,
am scăpat de urs
și de tine, vulpe, de tine voi scăpa ca nimic!“
„A fost un cântec atât de frumos, gogoșică,“ a apreciat vulpea imediat cântul lui, „păcat că sunt atât de bătrână și aud prost. Nu ai putea să sari pe botul meu și să-l cânți încă o dată? Așa l-aș auzi mai bine.“
Gogoșica s-a umflat și mai mult de mândrie, deoarece vulpea îi lăuda cântul. Fără să mai stea pe gânduri, a sărit pe botul vulpii pentru a primi mai multe laude și a început cântecul său:
„Eu, micuța gogoșică, pe hambar…“
Și atunci vulpea a făcut haps și a înghițit gogoșica.
