Într-un tărâm magic, unde totul prinde viață și fiecare creatură vie are vocea sa, dintr-o petală de floare s-a născut o fetiță mică. Era mare cam cât un deget de la mână. Ziua avea grijă de flori și le cânta. Noaptea dormea într-o coajă de nucă acoperită cu o petală de trandafir. Toți îi spuneau Malenka.
Într-o zi, în jurul florii pe care locuia Malenka, sărea o broască. Când a văzut-o pe Malenka, s-a gândit că ar fi o mireasă perfectă pentru fiul ei, broscoiul. Și astfel, a luat-o pe Malenka și a dus-o la iaz, unde locuia cu fiul ei. Dar broasca nu a plăcut-o pe Malenka, ba chiar a numit-o urâtă. A sărit dezgustată în stuful des și mama broască s-a grăbit după fiul ei, neglijând-o pe Malenka.
Malenka a rămas așezată în mijlocul iazului pe un nufăr, gândindu-se cum ar putea ajunge la mal. Era atât de mică încât nu ar fi putut niciodată să înoate până acolo. Lacrimile au început să-i curgă din ochi, când un vânt ușor i le-a șters. El a creat cu aripile sale un fluture minunat, care zbura deasupra Micuței. „De ce plângi, fetițo?” a întrebat-o. „Broasca m-a adus aici și m-a lăsat aici. Acum nu știu cum să ajung la mal,” i-a spus Micuța despre nenorocirea ei.
Fluturașul a zâmbit și a invitat-o pe Micuța să sară pe spatele lui. Apoi a dus-o la mal și a așezat-o pe o frunză de brusture. Fetiței i s-a ușurat că nu a rămas singură undeva în mijlocul iazului. Nu s-a bucurat însă mult timp. De-abia și-a potolit setea cu rouă, că ceva a mârâit deasupra ei. Sunetul acela scârțâitor era făcut de un cărăbuș, care își freca elitrele de capetele aripilor. Micuta Malenka l-a fascinat, așa că a prins-o și a dus-o departe. În timp ce zbura, insectele îi zumzăiau: „Nu e mireasă pentru tine, cărăbușule. Are puține picioare și niciun fel de aripi.” Și astfel cărăbușul a lăsat-o pe pământ.
Malenka s-a lovit puțin la cădere și era deja foarte tristă. De la primele ore ale dimineții, când abia deschidea ochii, nu avea niciun moment de liniște. Mereu cineva o răpea. Părea însă că în sfârșit norocul i-a zâmbit. A observat-o un șoarece bătrân și gri, și când i-a auzit povestea, a invitat-o să locuiască cu el în gaura lui de șoarece. A devenit doica Malenkăi și a avut grijă de ea ca de un mic șoricel. Așa au locuit împreună fericite, până când a început să se apropie iarna.
Malenka a ieșit să se plimbe afară, înainte să cadă zăpada, și a găsit o rândunică zăcând pe pământ. S-a speriat foarte tare că pasărea nu mai trăiește, dar apoi a observat că respiră. Rândunica era doar înghețată, nu a reușit să plece la timp în țările calde. Micuța a așezat pe ea ultimele frunze care încă mai fluturau în copaci și i-a frecat aripioarele. Rândunica și-a revenit curând și i-a mulțumit Micuței pentru salvare. I-a oferit să plece cu ea la mare, unde este mereu cald, dar Micuța nu a vrut să-și părăsească doica.
Apoi au petrecut toată iarna în cămăruța șoarecelui bătrân. În primăvară, Malenka a ieșit din nou afară, plină de entuziasm. Cânta și se bucura. Cârtița o observa și s-a gândit că ar vrea să o ia de soție pe această mică cântăreață. Dar Malenka nu voia să trăiască cu el sub pământ, în întunericul veșnic. Cârtița însă era insistentă și voia să o tragă pe Malenka în căsuța lui subterană, chiar și cu forța. Din fericire, tocmai se întorcea rândunica pe care Malenka o salvase odată. Când a văzut ce se întâmplă, rândunica a strigat către Malenka: „Vino, Malenka, sari pe spatele meu.” Malenka s-a urcat repede între aripile rândunicii și aceasta a dus-o pe o pajiște vastă, plină de flori de toate culorile și formele. Acolo era în siguranță de cârtiță.
Curând a întâlnit un spiriduș al florilor, care avea grijă de flori aici, lucru pe care Malenka îl iubea atât de mult. Spiridușul era doar cu un fir de păr mai mare decât Malenka și, pe măsură ce aveau grijă împreună de flori pe pajiște, au devenit prieteni nedespărțiți și, în timp, au simțit ceva mai mult unul pentru celălalt. Și astfel, pe pajiște a avut loc o mare nuntă. Totul era plin de culori și la nuntă a venit fluturele care o ajutase pe Malenka odată, precum și cea mai bună prietenă a ei, rândunica. Nici doica șoarece nu putea lipsi. Nectarul din flori curgea în valuri și toată lumea se distra. De altfel, de atunci, pe pajiște a fost mereu veselie.
