Era o toamnă caldă, soarele strălucea și Masha cu ursul au plecat să se joace în pădure.
„Hai să facem o întrecere,” a propus Masha. „Cine ajunge primul la acel ciot mare, câștigă.”
Ursul a dat din cap și deja se bucura că va câștiga cu siguranță această cursă.
„Deci trei, doi, unu… și acum!” a numărat Masha și amândoi au pornit în goană.
„Ajutați-mă!” s-a auzit în liniștea pădurii.
Masha și ursul s-au oprit imediat. Au uitat complet de cursă și ascultau de unde se auzea acel strigăt disperat.
„Ajutor! Nu mă pot mișca.”
Ursul a arătat în direcția de unde venea strigătul. Lângă drum erau câteva pietre mari și creștea un tufiș. Și tocmai din acel tufiș se auzeau cererile de ajutor. Masha și ursul s-au grăbit imediat acolo.
Chiar când Masha se apropia de acel loc, ceva nu i se părea în regulă. Pe aleile dintre bolovani erau aruncate pungi mototolite de bomboane, sticle de plastic și doze. La o distanță în tufișuri era aruncat un sac negru umplut cu gunoaie mirositoare. Și chiar dincolo de acel tufiș zăcea micuța nefericită. Era veverița care striga tot timpul după ajutor. S-a prins într-o pungă de plastic și nu se putea mișca deloc.
„Veveriță, cum ai reușit să faci asta?” se mira Masha și se apropia încet de veverița speriată.
„În acea pungă a rămas un săculeț cu câteva alune. Am vrut să le scot, dar când am vrut să ies, m-am prins în această ureche,” arăta veverița cu ochii spre partea pungii, deoarece lăbuțele îi erau legate. „Am încercat să mă descurc, dar doar m-am strâns mai tare, până când am rămas prinsă așa.“
„Așteaptă, te ajut să ieși,“ a spus Masha și deja desfăcea punga de plastic.
„Vă mulțumesc, prieteni,“ s-a bucurat veverița când a fost eliberată. „Aveți grijă aici. Din când în când sunt și bucăți ascuțite de sticlă pe jos.“
Masha s-a uitat la urs. Acesta se ținea de bărbie, gândea intens și se încrunta la toată mizeria din jur.
„Unii oameni sunt mai răi decât porcii,“ spunea Masha. „Gunoiul nu aparține pădurii. Cineva s-ar putea răni.“
Ursul a dat din cap și a fugit undeva. Înainte ca Masha să-și dea seama, se întorcea cu o căruță. A încărcat un sac pe ea și a continuat să adune gunoaie. Masha s-a alăturat imediat.
Așa au trecut împreună cu ursul și au curățat întreaga pădure. Când se întorceau prin pădure, au văzut un om care mergea pe drum cu un sac negru pe umăr. Și era pe cale să-l arunce în iarba înaltă, când deodată Masha a strigat: „Pădurea nu este un coș de gunoi, tu nesimțitule!”
Omul s-a speriat, dar și-a revenit repede. Nu o să-l învețe o fetiță ce să facă.
„Vezi-ți de treaba ta, buburuză.”
Omul s-a întors să arunce gunoiul, dar din tufișurile de mure a apărut un urs. Mormăia adânc și părea foarte supărat.
„Eu, eu, eu,” bâlbâia tipul de frică, „o să duc gunoiul la groapa de gunoi. Promit. Uuuurs!”
Și chiar și cu sacul a fugit din pădure.
Ursul și Masha s-au zâmbit unul altuia. Asta se numește muncă bine făcută. Mai ales ca omul o să le spună tuturor celor asemenea lui, care aruncă gunoaie în jur, să nu mai facă asta. Ca nimeni altcineva să nu îndrăznească să facă asta.
Seara, când Máša și ursul au sortat toate gunoaiele în pubele, ursul a bătut un semn la marginea pădurii pe care a scris: „Atenție! Această pădure este îngrijită de Máša și ursul.”
