Masha și ursul au plecat la plimbare în pădure pentru a asculta ce frumos cântă păsările. Ursul a vrut să o învețe pe Masha cum să recunoască fiecare pasăre după cântec. S-au așezat pe o piatră încălzită de soare și au ascultat.
„Cu-cu, cu-cu, cu-cu,” se auzea prin pădurea liniștită.
„Este cucul,” a șoptit Masha.
Ursul a dat din cap. Apoi a ridicat un deget. Masha a ascultat cu atenție. Din marginea pădurii se auzea un cântec de pasăre minunat și melodios, ca și cum cineva ar fi cântat la flaut.
„Privighetoare?”
Ursul a clătinat din cap și a scris în pământ cu un băț MIERLĂ.
„Nu știam că poate cânta atât de frumos.”
Deodată, cântecul lui s-a transformat într-un avertisment tic-tic-tic. Înainte ca Masha să apuce să întrebe ce l-a făcut pe mierlă să-și schimbe nota, s-a auzit o altă voce. Dar cu siguranță nu aparținea niciunei păsări.
„Hei, hei! Am găsit o ciupercă, Luță!”
Ursul și-a plecat urechile spre cap. Așa țipete în pădure? Așa ceva nu se poate!
„Eu am doar o ciupercă otrăvitoare, Ionuț,” striga a doua voce din jumătatea pădurii.
„Uite, uite! Aici crește un copac!”
„Da ești și tu în pădure, prostuțule,” răspundea cealaltă voce, din nou țipând din jumătatea pădurii.
„Da, dar acesta este așa de răsucit. Arată ca bunica mea.”
La Masha și urs a venit o veveriță. Era toată speriată.
„Ce este acest zgomot? M-a trezit din somn. În pădure nu se țipă așa.”
„Ne-au stricat ascultarea păsărilor. Se aud doar ei și toate păsările au zburat de frică,” s-a plâns Masha veveriței.
„Trebuie să facem ceva în legătură cu asta. Nu se poate ca fiecare să vină în pădure să strige. Cum rămâne cu noi și celelalte animale din pădure?” se supăra veverița.
Ursul a dat din cap și toți trei au început să se gândească cum să-i pedepsească pe cei doi gălăgioși. Ursul a pus câteva ciuperci pe poiană în mușchi. Acolo îi vor pândi din ascunzătoare. Și nu au trebuit să aștepte mult.
„Uau, ce de ciuperci! Ionuț, hai repede aici!”
„Ciuperci? Ciuperci! Glumești!”
„Nu glumesc, serios. Vino și vei vedea singur.”
Amândoi băieții zgomotoși au venit să vadă ciupercile. Dar nu au mai apucat să le culeagă. Ursul a sărit și și-a pus gheara la gură, pentru a sugera că trebuie să fie liniște. Dar băieții s-au speriat și au început să țipe. Atunci a venit veverița și le-a băgat fiecăruia câte un con de brad în gură. Deodată s-a făcut liniște!
„În pădure nu se țipă!” i-a mustrat pe băieți Masha.
Băieții doar au făcut ochii mari și nu înțelegeau ce se întâmplă.
„Dacă mai speriați animalele încă o dată, vă vom închide gura cu ceva mult mai urât decât un con de brad,” a subliniat veverița. „Și acum fugiți acasă și spuneți tuturor că în pădure nu trebuie să strigați.“
Băieții au dat din cap ascultători și au fugit acasă. Au uitat complet de ciuperci. Când au mers în pădure data viitoare, au mers pe vârfuri și abia dacă i-a auzit cineva șoptind. Astfel, Masha și ursul au putut asculta liniștiți păsările și veverița a dormit pe ramura ei preferată. Băieții au descoperit că atunci când nu strigă în pădure, aud cântecul păsărilor și foșnetul copacilor, și aceasta era cea mai frumoasă muzică pe care au auzit-o vreodată.
