Povestea pe care o spunem acum s-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă. Pe atunci mai trăiau câțiva dragoni pe pământ. Nu mai erau mulți, dar câțiva mai erau încă aici. Trăiau liniștiți pe pământ și încercau să nu fie văzuți de nimeni. Oamenii în general nici nu știau că există. Nu se arătau în fața oamenilor. Doar uneori cineva îi zărea neașteptat pentru o clipă. Unii trăiau în pădure. Alții în mări sau în lacuri. Unul dintre dragoni stătea lângă stânci înalte. Într-un colț al unei grote mari, acolo avea și casa.
În apropierea acestor stânci avea o casă un băiat. Era un băiat neastâmpărat și curajos. Părul îl avea mereu zburlit ca un cuib și din ochii lui mereu răzbătea ceva ștrengărie. Nici nu mai știu cum îl chema, dar pentru că mergea cu plăcere în fiecare zi să se cațere pe stânci, toți îi spuneau Căpriță. Îi plăcea senzația aceea când se cățăra tot mai sus și ajungea în cel mai înalt loc. În plus, de sus de pe stâncă era mereu o priveliște frumoasă asupra văii. Întotdeauna se asigura bine cu curele și frânghii, pentru a nu se răni. Tatăl său îl învățase să facă asta foarte bine.
Dar într-o zi s-a întâmplat ceva ce nu va uita niciodată. Când se plimba pe lângă stânci și privea păsările care zburau acolo, a văzut sus, printre stânci, un cuib. A vrut să vadă dacă acolo sunt ouă și a început să se cațere. Nici măcar nu și-a dat seama că nu are frânghii. Pur și simplu se cățăra în sus. „O să reușesc. Nu este chiar atât de înalt. O să arunc doar o privire și apoi o să cobor.“ Își spunea singur. Și așa a continuat să urce. Era aproape de cuib când, în acel moment, i-a alunecat piciorul. Atârna de o mână și nu se putea ridica înapoi. Cu ultimele puteri a început să strige: „Ajutor, ajutor!”
Când a început să simtă că nu se mai poate ține și a început să îi fie teamă, din senin a simțit un vânt puternic care îl ridica în sus. Părea că pământul se ridică de sub el. Vântul devenea tot mai puternic și el se simțea tot mai ușor. În curând, și-a dat seama că se afla pe ceva solid. Și acel ceva îl purta acum înapoi spre pământ. S-a prins repede de ceva să nu cadă și s-a așezat. Inima îi bătea atât de tare, încât credea că îi va sări din piept. Încet și sigur, acel lucru l-a adus înapoi pe pământ. A sărit jos și abia acum a putut să vadă cine l-a salvat de fapt.
Era un dragon. Era atât de imens și frumos. Capra neagră ar fi putut să intre chiar și în nările lui. Băiatul stătea acolo cu gura deschisă. Auzise despre dragoni, dar nu era sigur dacă existau. Acum unul stătea chiar în fața lui. Dragonul nu a plecat, așa că Căpriță s-a apropiat cu grijă de el. Și-a întins încet mâna, și-a închis ochii și a așteptat să vadă dacă dragonul îi va permite să-l atingă. Deodată a simțit căldura pe mână. Dragonul s-a frecat ușor de mâna băiatului. „Îți mulțumesc, prietene. Mi-ai salvat viața. Nu trebuia să urc acolo fără frânghie. Și fără ajutorul tău aș fi ajuns foarte rău.“ a spus recunoscător Căpriță. Dragonul a dat din cap și a clipit ca să arate că înțelege. Apoi a plecat.
Căpriță nu a mai văzut un dragon de mult timp. Mergea des la stâncă. Se uita de sus în jos în toate direcțiile, dar nu l-a găsit. Până într-o zi, când ploaia l-a surprins pe Căpriță în timp ce se plimba, s-a ascuns rapid în cea mai întunecată peșteră. Și acolo l-a găsit pe salvatorul său dragon dormind. Când dragonul s-a trezit, a realizat că lângă el este micul său prieten. Îmbrățișat și ascuns în lăbuțele lui mari. De atunci, chiar și dragonul știa că nu trebuie să se teamă de Căpriță. Că este un prieten care nu-l va trăda altora și care îl iubește. S-a creat între ei o legătură de prietenie indestructibilă.
Asta s-a întâmplat demult. Astăzi nu mai sunt dragoni. Dar în jurul nostru avem mulțe animăluțe, prietenii noștri, care merită încrederea și dragostea noastră, ce crezi?
