Câinii sălbatici erau animale care trăiau departe de oameni. Locuiau în păduri, unde aveau vizuini. Trăiau în haite. Asta înseamnă că sunt mulți, o familie mai mare de câini. Nu au băgat niciodată de seamă oamenii. Nu mergeau în oraș. Până într-o zi, când totul s-a schimbat.
În oraș trăia un băiat pe care toată lumea îl numea Pădurarul. Asta pentru că îi plăcea foarte mult să meargă în pădure în fiecare zi. Observa animalele, culegea fructe de pădure și învăța să recunoască plantele care erau acolo. Părinții lui erau bucuroși că îi plăcea atât de mult pădurea, așa că îi permiteau să meargă singur. Pădurarului îi plăcea foarte mult în pădure. Dacă ar putea, ar locui chiar acolo.
Într-o după-amiază, când a plecat în pădure, s-a întâmplat ceva. Se plimba pe poienița lui preferată, când deodată s-a întunecat rapid. Într-o clipă au apărut nori atât de negri, încât a fost complet surprins. Nu a reușit să se ascundă nicăieri, în clipa următoare au căzut primele picături pe el. Dintr-o dată au început să apară fulgere pe cer și tunete peste tot în jur. Înainte ca Pădurarul să-și revină, a început o furtună uriașă. Pădurarul a început să fugă spre casă. Dar picăturile de ploaie i-au udat instant hainele. Vântul îi sufla direct în față. Totul îi îngreuna drumul, din cauza ploii torențiale nu se vedea nici măcar un pas înainte.
Alerga și alerga, când deodată i-a alunecat piciorul pe noroi. A căzut atât de repede încât nu a reușit să se prindă de nimic. În momentul în care cădea, s-a lovit cu capul de o piatră. Acum Pădurarul zăcea în noroi pe pământ în pădure. Încă ploua peste el. A început să-i fie frig, era amețit și, pe deasupra, piciorul îl durea atât de tare încât nu putea să se ridice. Nu știa ce să facă.
Deodată a simțit un bot rece. Ceva îl mirosea. Din cauza ploii și a durerii de cap, nu vedea bine cine era. Apoi a simțit doar cum animalul l-a prins de geacă și l-a tras ușor într-o peșteră. Într-un adăpost de ploaie. Când Pădurarul a realizat că nu mai ploua pe el, a adormit de epuizare.
Când s-a trezit, furtuna dispăruse. Nici frigul nu mai era atât de mare. Se uita în jurul său și a înțeles – pe el și în jurul lui erau câini sălbatici. Îl încălzeau cu trupurile lor și aveau grijă de el. Pădurarul nu mai văzuse niciodată o astfel de haită. Știa că undeva în pădure trăiesc câini sălbatici, dar nimeni nu i-a văzut vreodată.
„Mulțumesc! M-ați salvat,” a spus el și i-a mângâiat cu căldură. Apoi cel mai mare dintre ei s-a ridicat și l-a sprijinit pe Pădurar. S-a strecurat ușor sub el astfel încât băiatul abia atingea pământul. Încet, a mers cu el spre oraș. Restul haitei l-au urmat.
Între timp, părinții Pădurarului îl căutau și erau foarte îngrijorați pentru el. Când erau deja disperați, au văzut cum din pădure se apropie o haită de câini și pe spatele celui mai mare dintre ei se află fiul lor. Părinții au alergat spre câini. L-au luat pe Pădurar în brațe și l-au îmbrățișat cu lacrimi în ochi. Câinii stăteau acolo și așteptau să vadă ce se va întâmpla. În acel moment, Pădurarul s-a întors spre ei și a strigat: „Nu vă temeți! Veniți la mine!” Când haita s-a apropiat de el, a continuat: „Vă mulțumesc foarte mult. Fără voi nu aș fi reușit. Când mă voi însănătoși, voi veni la voi. Vă voi aduce cele mai bune delicatese pentru câini și puteți veni oricând în oraș. Nimeni nu vă va face rău aici. Vă promit asta.” A mângâiat fiecare câine și ei i-au lins fața în schimb.
Imediat ce Pădurarul s-a însănătoșit, și-a ținut promisiunea. Mergea la salvatorii săi și le aducea numai delicatese. Câinii l-au acceptat în haita lor și în fiecare zi își așteptau prietenul uman la marginea pădurii.
