Spiridușul Hopmitel era un omuleț mic cu părul ciufulit și un zâmbet larg și drăguț. Purta o haină verde, pantaloni roșii și o pălărie verde. Mergea prin lume, sărea în pas și cânta. Sau cel puțin fredona mereu. Era un băiețel foarte vesel. Pentru că zâmbea mereu, nu-i plăcea când cineva din jur avea o dispoziție proastă. De îndată ce întâlnea pe cineva care era trist sau avea vreo supărare, încerca din răsputeri să-l înveselească.
Într-o zi, se plimba prin pădure și în depărtare a auzit pe cineva cântând foarte trist. Era o voce slabă de fetiță. Hopmitel se uita în jur, de unde venea cântecul trist. Când a ascultat mai atent, a realizat că venea de la pârâu. A topăit încet spre el, s-a ascuns în spatele unui copac și a observat cine cânta. La pârâu, era o fată frumoasă în genunchi. Părul ei lung și blond flutura în vânt, iar lacrimile îi curgeau pe față ca niște boabe de mazăre. Lângă ea avea un coș cu rufe și spăla hainele în pârâu. Între timp, cânta trist și încetișor.
Hopmitel a venit la ea, a salutat frumos și, pentru că era incredibil de curios și dorea cu ardoare să înveselească pe oricine era trist, a început imediat să o întrebe: „Salut, nu te teme, eu sunt Hopmitel. Sunt un spiriduș plin de bună dispoziție și înveselesc pe oricine. De ce ești tristă tu?” „Ah, Hopmitel, ești drăguț că vrei să mă înveselești, dar probabil nu poți să mă ajuți. Trăiesc singură cu tatăl meu la moară. Tatăl s-a îmbolnăvit și trebuie să fac toată treaba singură. Și trebuie să am grijă și de tatăl meu. Îl iubesc foarte mult.
Spiridușului Hopmitel i-a părut foarte rău de fată. A început să se gândească intens cum ar putea să o ajute. Și apoi i-a venit ideea. Și-a dat jos pălăria, a început să o arunce în sus și cânta: „Arată-te, plantă magică, arată-ți puterea. Să fie fata din nou fericită, vino să ne ajuți.”
Hopmitel a aruncat pălăria în aer pentru ultima dată și a lăsat-o să-i aterizeze pe cap. S-a înclinat grațios, și-a scos pălăria de pe cap și avea așezată o plantă în păr. „Ia-o. Nu este doar o plantă obișnuită. Este magică,” îi spune Hopmitel fetei. „Când ajungi acasă, planteaz-o, ca să crească. Pune-o frumos la soare și îngrijește-o. Și mai ales, miroase-o în fiecare zi. Și tatăl tău la fel. Vei vedea dacă îți va aduce un zâmbet pe față. Dacă vei fi mereu atât de bună și vei avea o inimă bună, planta nu se va ofili și te va ajuta.” Apoi și-a luat rămas bun și a sărit mai departe.
Fata a făcut totul așa cum i-a spus Hopmitel. A plantat planta, a pus-o la soare și a avut grijă de ea. Seara, înainte de a merge la culcare, și-a amintit că trebuie să o miroasă. Ea și tatăl ei. Și așa au făcut. În acel moment, o briză ușoară a trecut prin camera lor. Totul a început să miroasă ca pe o pajiște și totul părea să strălucească. Parfumul magic a umplut întreaga moară.
După un timp, s-a putut vedea că tatăl se simțea mai bine. S-a vindecat. Și un zâmbet adevărat i-a apărut pe fața fiicei sale. S-a aplecat pe fereastră și a strigat încet în întuneric: „Îți mulțumesc, Hopmitel. Îți mulțumesc mult!” În depărtare s-a auzit o voce blândă: „Nu ai pentru ce, fetițo! Dar nu uita, trebuie să ai grijă de ea și să ai o inimă bună, ca să nu se ofilească.”
Dincolo de pădure, aproape de pârâu, vei vedea și astăzi o moară veche și mare. În fereastră este plantată o plantă medicinală. Crește frumos. În fiecare seară, morarului și fiicei sale le place să-i simtă mirosul. Și pentru că fata încearcă să fie bună și să aibă o inimă bună, planta continuă să miroasă magic.
