A fost odată o vulpe care, de obicei, se bucura de orice găsea. Într-o zi, trecând pe lângă o vie, a zărit niște struguri mari și frumoși, care tocmai se coceau. Boabele lor pline și lucioase îi făceau poftă doar privindu-le.
„Trebuie să fie atât de dulci și zemoși!” și-a spus vulpea, simțind cum îi lasă gura apă.
Hotărâtă să guste, s-a întins cât de mult a putut, dar strugurii erau prea sus. A sărit de câteva ori, însă fără succes. A încercat chiar să se cațere pe gardul viei, dar acesta era vechi și scândurile se rupeau sub greutatea ei.
Vulpea nu s-a dat bătută ușor. A sărit din nou, a tras din toate puterile, dar strugurii nu cădeau. După nenumărate încercări, obosită și dezamăgită, vulpea și-a lăsat coada în jos și a început să plece. Înainte de a pleca, a aruncat o privire înapoi și a mormăit:
„Și ce dacă? Oricum strugurii ăștia sunt acri! Chiar dacă aș fi ajuns la ei, nu mi-ar fi plăcut.”
Dar vulpea știa, în adâncul sufletului, că strugurii erau dulci și că îi dorise cu adevărat. Vorbele ei nu erau decât un mod de a-și ascunde dezamăgirea.
De atunci, oamenii folosesc expresia „struguri acri” pentru a descrie atitudinea celor care vorbesc de rău ceva ce nu pot avea, chiar dacă acel lucru este, în realitate, de dorit.
